În apartamentul de la etajul 5 al doamnei S. nu se mai aude nimic, în afară de zgomotul asurzitor al știrilor despre Coronavirus. Glasurile copiilor și nepoților care se adunau de Crăciun în jurul mesei sau cântecul preferat al chitarei soțului au tăcut de mult. Tot ce a mai rămas din familia ei este acum pe alte meridiane, iar de la soț și-a luat ultimul „rămas bun”. După o viață activă în slujba sănătății semenilor ca asistentă medicală, la 88 de ani, existența doamnei S. s-a redus acum la canapeaua din sufragerie. Aici doarme, aici mănâncă și aici așteaptă în fiecare clipă să o sune copiii pe vechiul telefon fix, pe care îl ține mereu aproape de ea.

Lupta cu cancerul a făcut-o să nu mai iasă din casă încă de acum 2 ani, însă nu i-a distrus demnitatea. Deși de abia mai poate să meargă, să vadă sau să audă, doamna S. ne povestește cu emoție lucrurile pe care le-a trăit parcă într-o altă viață. Când avea doar 11 ani, tatăl său a murit pe front. A fost deportată apoi alături de mamă și cei 2 frați mai mici. Înghesuiți și înfometați 2 săptămâni într-un tren și duși într-un loc străin, au fost lăsați să se descurce doar cu hainele de pe ei. Amintirile acestor orori sunt încă vii în sufletul ei și încă dor. Poate de aceea a plâns când și-a dus copiii la gară, acceptând cu greu că viitorul îi va lăsa dezrădăcinați, departe de mamă.